Zâna Norilor

Urrra,

 Încă o ediţie a Zânei Norilor se lansează vineri, la ora 15.30, la Gaudeamus. Cu nori mai mulţi, cu Zâna care vine să vorbească cu copiii, dar şi cu părinţii, să se joace şi să discute despre sentimente sub formă de nori şi despre nori sub formă de sentimente. Şi credeţi-mă, e mult mai uşor şi mai distractiv pentru toţi. Cel puţin Maria e foarte încântată de prima ediţie a cărţii, aşa că acum când a auzit că se lansează a doua ediţie, a zis hai mami de azi, să fim acolo. 

 Aşa că dacă vi se pare interesant, ne întâlnim acolo să comunicăm şi să ne distrăm împreună.

Roxana, Dani şi Maria

Părinţi cu jumătate de normă?

Cam asta sunt majoritatea părinţilor, pentru că trebuie să şi muncească, în sistemul clasic cei mai mulţi, şi dacă job-ul îi stoarce, nici măcar jumătate de normă nu le mai rămâne pentru copiii lor.
Dar cei care sunt conştienţi de faptul că asta nu e tocmai în ordine, fac tot ce pot, şi ce consideră mai bine, ca să se ocupe de copiii lor cât mai mult, să îi crescă ei şi cât mai bine.

Părinţii mei, şi ai lui Dani, erau la serviciu tot anul, dar concediul era sfânt, se petrecea cu familia, încercând să ne mişcăm cât mai mult, şi la mare şi la munte, pe cât posibil la distanţe mai mari decât ne puteam permite duminica. Pe atunci sâmbăta se lucra. La asta s-au adăugat nenumărate excursii dumincale pe munţii din jurul oraşului şi ceva mai departe, în Ceahlău, aşa că, deşi am trăit la oraş, am crescut totuşi pe munţi. De aici un imens echilibru, exterior şi interior, multe cunoştinţe subtile, şi o mare capacitate de a înţelege şi comunica cu alte sfere. Pentru asta, le mulţumesc părinţilor mei.

Noi avem un concept putin diferit, normal în altă epocă. Ne organizăm să lucrăm mult acasă, să facem ceea ce ne place, când avem totuşi de făcut deplasări unde nu o putem lua pe Maria cu noi apelăm la bunici, care ne susţin mereu şi pentru asta le suntem recunoscători, studiem posibilitatea ca Maria să înveţe acasă, şi pornim fiecare zi cu sloganul "ce facem azi haios şi interesant împreună". Ieşim des cu bicicletele, şi Maria în faeton, pe principiul şatrei, ne luăm cu noi mâncare, apă, haine, jucării, şi hălăduim, inclusiv prin oraş, urmărind potecile luminoase. În general ne gândim activităţile în aşa fel încât să facem cât mai multe cu tot cu Maria. În ziua de azi se poate şi meseria noastră ne permite.

Alţi părinţi care vor să aibă normă întreagă în creşterea copiilor lor am găsit pe net. Şi ei muncesc de acasă, dar s-au gândit că dacă tot pot să nu fi legaţi de un birou şi de un oraş anume, atunci au ales casa pe roţi şi ca grădină toată planeta. Este famila Pouzet, cu tot numele franţuzesc sunt români, care şi-au lichidat toată viaţa "normală" şi au pornit prin lume, într-o rulotă mare, cu copii cu tot, şi au trei copii. Mici, când au plecat, acum aproximativ trei ani, fetiţa, cel mai mic copil, avea 18 luni. Între timp, copiii mai mari fac şcoală la distanţă, iar părinţii muncesc prin internet, el este arhitect, ea ilustratoare de carte. Le citesc jurnalul de călătorie pe situl lor şi mi se pare foarte amuzant, sunt foarte relaxaţi, haioşi şi foarte încrezători. De fapt ei ilustrează celălalt model de viaţă posibil. Cei mai mulţi părinţi muncesc 16 ore pe zi în speranţa că la un moment dat vor reuşi să stea şi cu copiii lor. Dan si Marilena Pouzet muncesc cam o zi pe săptămână, şi aia făcând şi baby sitting, şi stau cu copiii lor 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Este mult mai greu pentru părinţi, dar satisfacţiile sunt mult mai mari.

Nu vreau să emit judecăţi de nici un fel sau să dau verdicte care variantă e mai bună. Ce mi se pare important, este că se poate, şi eu sunt convinsă că fiecare om poate să găsească modalitatea de a aranja lucrurile, în aşa fel încât să reuşească să se pună în situaţia care i se potriveşte cel mai bine, lui şi familiei sale.

Roxana

Ne-a dat la gazetă! Pe bune!

Joi, pe 29 octombrie, m-a sunat un reporter de la Adevărul de Seară ca să facă un interviu cu familia noastră. Am mai apărut în Adevărul acum vreo două luni când am fost la Ciclopromenada nocturnă, o tură de noapte cu bicicletele prin Bucureşti, unde noi am fost toţi trei, cu Maria în faeton. Am fost singurul faeton şi asta a atras atenţia asupra noastră, deşi nu asta intenţionam. Acum ne-am întâlnit cu Dorin Irimia în parc, tot cu bicicletele. Aşteptând să apară şi el, a făcut o pană pe drum care l-a întârziat puţin, am făcut o serie de ture prin parc pentru că Maria adormise. Oamenii se uitau după noi, câţiva ne-au şi oprit, vroiau să ştie de unde am luat faetonul şi cum ne descurcăm cu el prin Bucureşti, dar în esenţă toţi ne spuneau acelaşi lucru, cât de speciali suntem noi. Aşa e, suntem speciali iar Maria şi bicicletele, şi mai ales faetonul, atrag atenţia asupra noastră. Lucrul la care nu se gândesc toţi cei cu care ne întâlnim, este că şi ei sunt speciali. Şi toţi oamenii sunt, doar că poate nu se vede aşa de tare, sau ceilalţi nu văd, sau nu vor să vadă. Eu am avut marea şansă să aflu, din experienţă proprie, că toţi oamenii sunt frumoşi şi speciali şi îmi doresc să ajung să pot privi în ochi pe oricine, chiar şi pe ultimul cerşetor, şi să îi pot spune, din suflet, "şi tu eşti cineva". Dani filozofează mai puţin, dar felul în care priveşte oamenii spune tot. Asta mi-a şi plăcut la el când l-am cunoscut. Cât despre Maria, are seninătatea tuturor copiilor şi îi priveşte, cu ochii ei albaştri, la fel de deschis pe toţi oamenii pe care îi întâlneşte, chiar şi pe cerşetori.
Cât despre articolul sus amintit, a apărut vineri, pe 30 octombrie, nouă ne place, Dorin a prins esenţa chiar dacă abia atunci ne-am cunoscut. Mulţumim Dorin. Oricum e clar că cei de la Adevărul ştiu despre ce vorbesc eu, pentru că au această rubrică, Portret, despre oamenii obişnuiţi şi extraordinari care suntem fiecare dintre noi.

Roxana

CE MI-A ADUS MIE "UN MATIN DE COULEUR DE L'ETE INDIAN"

A venit brusc frigul, literalmente de-odata, şi am conştientizat că tocmai s-a terminat şi la noi o perioada frumoasă, pe care ne-o dorim toţi, un răgaz înainte de frigul lung şi cumplit, perioadă care prin alte părţi se cheamă vară indiană. 
Într-una din zilele acestea calde, am intrat in biserica Batiştei pentru că aveam câteva minute libere aşteptând ceva foarte prozaic, să ridic nişte bani. Pe una din ferestrele cu vitralii intra o rază de lumină şi cădea pe covor. Am văzut cu ochii minţii o fotografie pe care mi-ar fi plăcut să o fac: în vitraliul respectiv o rază de lumină cădea pe capul Mariei îngenuncheată în faţa îngerului Gabriel, şi aş fi aşezat-o pe fetiţa mea, tot Maria, îngenuncheată pe covor primind asupra ei raza de soare care intra pe acel geam şi care avea "culoarea verii indiene", ca să fotografiez amândouă imaginile. Maria mea nu era cu mine, doar cealaltă Marie, şi ea mamă, şi probabil prin intermediul acestei imagini, am primit de sus, de la Ea, o lecţie foarte preţioasă. Zilele trecute am fost foarte suparată pe fetiţa mea, genul de crize care apar între parinţi şi copii, chiar şi în familiile cele mai frumoase. Şi nu ştiam ce să fac, sau ce să facem, şi eu şi Dani. El mi-a fost în mod real alături, printr-un gest foarte simplu. Mi-a spus doar, "te înţeleg foarte bine, ai dreptate să fii supărată". Şi atunci am înţeles că de fapt nu am dreptate, dar el e cu adevărat alături de mine. Şi că vom găsi, sau vom primi, soluţia. În biserică am înţeles că sentimentul de frustrare e de fapt un strigăt de ajutor. Că oamenii care sunt supăraţi de ceva, nu trebuie condamnaţi, chiar dacă fac sau spun lucruri cu care nu suntem de acord, pentru că aşa îi judecăm şi asta e ultimul lucru de care au nevoie. Lor le trebuie de fapt ajutor. Cât despre criza din familia noastră, mi-am dat seama că "love is the answer" când mi s-a amintit că a iubi pe cineva cu adevărat înseamnă să te gândeşti întâi la el, să îi acorzi spaţiu personal şi încredere, chiar când nu eşti de acord cu ce face, chiar şi când e vorba de un copil de trei ani. Aşa că toate problemele s-au evaporat pur şi simplu cu un singur moment de iluminare. Dar asta pentru că fetiţa noastră ne-a pus într-o anumită situaţie, Dani a fost lângă mine şi m-a ajutat să-mi deschid canalele ca să pot primi informaţia care ne trebuia şi aşa am mai învăţat o lecţie preţioasă.
Mulţumesc Dani
Mulţumesc Maria.
Oricum iubeam deja "vara indiană".

UN CLUB PENTRU FEMEI, ÎN BENEFICIUL BĂRBAŢILOR

Când am primit o invitaţie la cursul Noua Iubire, am fost contrariată. Cum adică o iubire nouă? Iubirea e de când lumea şi e conştientizată cel puţin de 2000 de ani. Cum adică să mă înveţe cineva despre iubire? Ce să-mi spună nou sau ce eu să nu ştiu deja? Aşa că m-am dus de curiozitate, să văd şi eu ce şi cine ar putea fi. Şi am descoperit o doamnă foarte frumoasă, care am aflat apoi că este de fapt Zână, care ne-a povestit, fără nici un fel de aroganţă, că cei care au fost iluminaţi cumva, o viziune nouă asupra unui subiect vechi de când lumea: iubirea. Am fost aşa de entuziasmată, că l-am luat şi pe Dani cu mine, care apoi şi el a fost foarte entuziasmat, pentru că am văzut clar că într-adevăr avem nevoie să ne adunăm şi să povestim despre ceva ce ştim toţi, tocmai pentru că ştim toţi aşa de bine. Pe noi ne ajută în fiecare zi, şi pe fiecare în parte, şi în relaţia noastră. Aşa că ne ducem în continuare. Şi din fericire, Andreea a început să facă acest curs ritmic şi săptămânal, la primul salon de frumuseţe interioară, InLight. Şi ce e mai frumos, este că acolo mai sunt încă trei cursuri, ţinute de alte trei doamne frumoase, pe teme tot aşa de interesante, tot pentru doamne, în beneficiul domnilor.

Roxana

400 DE LICURICI ROŞII

Cam atâţia au fost acum câteva seri pe străzile capitalei. Roşii dacă priveam din spate, albi dacă priveam din faţă. Adică aproximativ 400 de biciclişti am fost, noaptea, într-o plimbare prin Bucureşti. Să ne cunoaştem oraşul, să ne cunoaştem între noi? Pur şi simplu să ne simţim liberi, să ne simţim copii. Am ocupat prima bandă, am stat la stopuri, ne-a ajutat şi poliţia, deci am încercat să demonstrăm că bicicliştii nu sunt o pacoste în trafic. Au fost oameni de toate vârstele, cel mai mic a fost fetiţa noastră de 3 ani, Maria, care a mers în faetonul ei, tractat de Dani. Apoi a fost un băieţel de şapte ani care a mers tot traseul, 28 de kilometri, pe bicicleta lui, alături de mama şi tatăl lui, şi ei pe bicle. L-am auzit spunând că e cea mai frumoasă noapte din viaţa lui, şi în mod sigur nu pentru că i s-a permis să se culce la 4 dimineaţa. Dar au fost şi bunici, care au rezistat şi ei fără probleme tot traseul. Cât despre efort şi condiţia fizică, a fost o ieşire pentru oamenii care vor pur şi simplu să se plimbe. Aşa că am putut să vorbim între noi în mers şi să facem cunoştinţă, cu oameni cu care aveam impresia că ne ştim de-o viaţă. Am schimbat cărţi de vizită. Am stabilit că ne mai vedem. Dacă nu altfel, sigur la următoarea Ciclopromenadă. Au fost chiar şi oameni care nu au bicilete. Pentru că au închiriat.
E o nebunie frumoasă pornită de un om căruia îi place să se plimbe prin
Bucureşţi noaptea cu bicicleta şi a lansat întrebarea: cine mai vrea să vină? La ediţia 3 au spus prezent cam 400 de biciclişti. La următoarea sigur vom fi mai mulţi. Şi în mod sigur mai multe faetoane.

Roxana

Happy anniversary to us!!!!

 Da, azi ne sărbătorim trei ani de căsnicie. Îmi venise în minte titlul unei piese de teatru, Dragostea durează trei ani. Sau trei sute, cred eu. Discutam în vacanţă cu o fostă colegă de liceu care îmi povestea de relaţia proastă cu soţul ei şi de faptul că în timp a ajuns să aibă multe fisuri. Eu cred că aceste fisuri, care se întâmplă la toţi, inevitabil, trebuie reparate tot timpul, pe drum, imediat ce apar, nu trebuie să aşteptăm vacanţa, sau un alt moment special. Şi dacă nu reuşim, probabil că nu trebuie reparate. După cum ne învaţă Andreea New Love, trebuie să ştim când să ne ajutăm relaţia, cu dragoste, şi când să îl eliberăm pe celălalt, cu dragoste. 
 În ceea ce mă priveşte pe mine, în anul ăsta, al treilea, am aflat multe, am învaţat mult, şi am crescut. Am crescut alături de soţul meu şi fetiţa noastră, şi uneori stau şi mă întreb, cine pe cine creşte, noi pe ea, sau ea pe noi, sau fiecare pe el însuşi. 

 Am fost în vacanţă la mare, doar noi trei. Foarte interesant, multe lucruri la care ne aşteptam şi multe la care nu ne aşteptam. A fost prima vacanţă lungă în care am plecat cu totul de acasă, total, în pustie, doar noi trei. E un test, şi e foarte interesant ce descoperim în ocazii din astea. Când mai sunt şi alţii, ne mai controlăm, ne mai cenzurăm, fie de ochii lor, fie pentru că facem front comun la ceva ce nu ne convine, fie pentru că ne considerăm oameni civilizaţi. Când suntem însă doar noi, e ca şi cum am fi în pielea goală. Şi pe dinăuntru, că pe dinafară am fost oricum.
 Ce am descoperit noi? Că suntem cu adevărat pe aceeaşi lungime de undă, dar că trebuie să întreţinem asta în fiecare zi, pentru că se poate schimba. Că ştim să facem dragoste între noi, dar că trebuie să reînvăţăm în fiecare zi, şi mai ales că trebuie să învăţăm să facem dragoste, tot timpul, cu tot ce ne înconjoară, cu cerul, cu pământul, şi mai ales cu toţi oamenii pe care îi întâlnim. Da, da! Dacă sună ciudat, încercaţi să aflaţi aici. Mulţumim Andreea. Şi am mai descoperit ceva. Că norii sunt cu adevărat acolo pentru noi şi că "Zâna Norilor" este cea mai potrivită lectură de vacanţă pentru toată familia, mai ales când ne ducem să dormim sub stele.

 În rest, fericire, multă fericire am găsit, şi o mare energie de a continua călătoria, de a savura toamna, şi relaţia noastră care creşte la propriu în fiecare zi. Amândoi avem impresia că în aceşti trei ani am trăit mult mai mulţi. Şi cred că putem, foarte liniştiţi, să le dorim celor care încep drumul în doi, să fie cel puţin la fel de fericiţi cum suntem noi.

 Aşa că pentru a începe sărbătorirea, mă duc să aduc un omagiu toamnei în piaţă, şi apoi să gătim bunătăţi speciale pentru că ingredientul principal e dragostea.

Roxana